Arborele Vieții – Simbolul Anului 2021

Arborele Vieții – Simbolul Anului 2021

  • Post comments:0 Comments

Mituri, simboluri, obiceiuri despre Arborele Vieții

“Mircea Eliade distinge șapte interpretări principale, pe care nu le consideră exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos Viu, în veșnică regenerare.

În pofida unor aparențe superficiale și a unor concluzii pripite, arborele, chiar sacru, nu este pretutindeni un obiect de cult, el este întruchiparea simbolică a unei entități ce-l depășește și care poate deveni ea însăși obiect de cult.

Simbol al vieții în continuă evoluție, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul verticalității, ca arborele lui Leonardo da Vinci. Pe de altă parte, el slujește drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluției cosmice: moarte și regenerare; de acest caracter ciclic amintesc mai degrabă arborii foioși, cărora în fiecare an le cad și le cresc din nou frunzele.

Arborele înlesnește comunicarea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile ce răscolesc adâncurile în care se împlântă; suprafața pământului, prin trunchi și crengile de jos; înaltul, prin ramurile dinspre vârf, atrase de lumina cerului.

…….

Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este îndeobște socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între cer și pământ. În acest sens, el are caracterul unui centru, ceea ce face ca Arborele Lumii să fie sinonim cu Axa Lumii.

…….

Figură axială, arborele reprezintă în mod firesc drumul ascensional pe care îl străbat cei ce trec din lumea vizibilului în cea a invizibilului; și scara lui Iacov, și stâlpul șamanic din iurta siberiană, și stâlpul-centru din sanctuarele vaudou, drum al duhurilor, sau cel al colibei indienilor sioux, în jurul căruia are loc dansul soarelui, evocă așadar acest arbore. Este stâlpul central pe care se sprijină, în tradiția iudeo-creștină, templul sau casa, sau coloana vertebrală ce susține corpul omenesc, templu al sufletului.

Arborele cosmic este adesea reprezentat sub forma unei esențe de o măreție deosebită. Așa apar, în credințele popoarelor respective, stejarul celtic, teiul germanic, frasinul scandinav, măslinul din Orientul islamic, zada și mesteacănul siberieni, arbori remarcabili prin dimensiuni, prin longevitate sau, cum este cazul mesteacănului, prin albul luminos al scoarței. Crestăturile de pe trunchiul acestuia din urmă sunt materializarea etapelor ascensiunii șamanice. Zeii, spiritele și sufletele o iau pe drumul dintre cer și pământ pe care-l reprezintă arborele lumii. Așa se întâmplă în China cu copacul Qianmou, ce se înalță în centrul lumii – dovadă faptul că la poalele lui nu afli nici umbră, nici ecou; cele nouă ramuri și cele nouă ceruri și la cele nouă izvoare, sălaj al morților.

El este calea pe care urcă și coboară suveranii, mijlocitori între Cer și Pământ, dar și substituți ai soarelui. Tot astfel, soarele și luna coboară pe zada siberiană sub chipul unor păsări; în plus, de o parte și de cealaltă a copacului Qian se află copacul Fu, spre răsărit, și copacul Ruo, spre apus, pe care urcă și coboară soarele. Copacul Ruo poartă de asemenea zeci sori sub forma a zece corbi.

Pentru musulmanii șiiți de rit ismaelian, arborele ce-și ia hrana din pământ și apă și ajunge dincolo de al șaptelea cer simbolizează starea de beatitudine, sau hakikat, în care misticul, depășind dualitatea aparențelor, ajunge la Realitatea supremă, la Unitatea originară în care ființa coincide cu Dumnezeu.

Unele tradiții vorbesc despre mai mulți arbori ai vieții. Așa, de pildă, pentru golzii altaici, un prim arbore al vieții s-ar afla în ceruri, un al doilea pe pământ, iar un al treilea în împărăția morților.

La antipod de țara golzilor, în cosmologia indienilor pueblo, apare marele brad al lumii subpământene, care reia simbolismul ascensional al migrării sufletelor prin aceea ca el este scara pe care străbunii au urcat până la “pământul soarelui nostru.” Dar acest arbore central, care prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii, de la cosmos până la om, este, în mod necesar, și arbore al vieții, fie că nu-și pierde frunzele, ca dafinul, simbol al nemuririi, fie că și le pierde – regenerarea lor periodică exprimând atunci ciclul morții și al renașterii, deci viața în dinamica ei: arborele notează Mircea Eliade “este încărcat cu forța sacră deoarece este vertical, crește, și deci se regenerează, el moare și renaște de nenumărate ori.”

Pomul vieții are drept seva roua cerească, iar fructele lui, păzite cu strășnicie, transmit un dram de nemurire. Așa fac fructele pomului vieții din Eden, care sunt 12 la număr, semn al reînnoirii ciclice sau ale celui din Ierusalimul ceresc, sau merele de aur din grădina Hesperidelor și piersicile pe care le dăruiește zeița Xiwangmu, ori seva acelui Haoma iranian, ca să nu mai vorbim de diferitele rășini de conifere. Himorogi-ul japonez, adus în Pământul din mijloc, este probabil un Pom al vieții. Pomul Vieții este o tema decorativă larg răspândită în Iran, unde apare reprezentat între două animale cu frunțile lipite; în Java, el figurează, împreună cu muntele central, pe ecranul (numit Kayon) al teatrului de umbre.

Arborele înțelepciune (Boddhi), sub care Buddha a cunoscut iluminarea, mai este si un Arbore al lumii și un Pom al Vieții: el îl reprezintă, în iconografia primitivă, pe Buddha însuți. Rădăcinile lui, arată o inscripție din Angkor, sunt Brahma, trunchiul lui este Shiva, iar ramurile, Vishnu. Avem aici o reprezentare clasică a axei lumii. Arborele cosmic care, în Bătutul Mării de Lapte, slujeste la obținerea unei băuturi dătătoare de nemurire, este reprezentat de Angkor cu Vishnu la rădăcină, pe trunchi și în vârf. Dar, în alte împrejurări, arborele central este Shiva, în timp ce Brahma și Vishnu sunt ramurile lui laterale.

Asocierea dintre Pomul Vieții și manifestarea divină se regăsește în tradițiile creștine. Căci există o analogie, ba chiar o reluare de simboluri între arborele primului legământ – pomul vieții de care vorbește Facerea – și arborele crucii, sau arborele Noului Legământ, care regenerează Omul. Pentru H. de Lubac, Crucea, înălțată pe un munte, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a arborelului cosmic sau a lumii. De altfel, în iconografia creștină apare frecvent imaginea crucii cu frunze sau a Arborelului-Cruce, unde regăsim, în despărțirea primelor două ramuri, simbolistica furcii și a reprezentării ei grafice (litera Y), sau a unicului și dualului. La limită, însuși Hristos devine, prin metonimie, arbore al lumii, axă a lumii, scară: la Origen, această comparație este explicită.

Atât în orient, cât și în Occident, arborele vieții apare adeseori răsturnat. Potrivit textelor vedice, această răsturnare și-ar avea obârștia într-o anuită concepție despre rolul soarelui și al luminii în creșterea ființelor: ele își trag viața de sus și caută s-o facă să pătrundă în jos. De aici, răsturnarea imaginilor: rămurișul joacă rolul rădăcinilor, iar rădăcinile, pe cel al crengilor. Viața vine din cer și pătrunde în pământ: Dante vorbește undeva despre un copac care se hrănește prin vârf. Această concepție n-ar avea nimic antiștiințific, dar zona de sus este sacralizată în Orient, iar fotogeneza se explică prin puterea unor făpturi cerești. În simbolismul hindus al copacului răsturnat, care se exprimă îndeosebi în Bhagavad-Gita, rădăcinile apa ca simbol al manifestării, iar ramurile ca dezvoltare a acesteia. Guenon deslușește aici și o altă semnificație: copacul se înalță deasupra planului de reflectare ce limitează domeniul cosmic inversat de dedesupt; el depășește granița de manifestării, pătrunzând în sfera reflectării, în care introduce inspirația.

Ezoterismul ebraic reia această idee: “Pomul vieții se întinde de sus în jos, iar soarele îl luminează în întregime.” (Zoharul). În Islam, Pomul Fericirii își înfige rădăcinile în ultimul cer și-și întinde crengile pe deasupra și pe dedesubtul pământului.

Aceeași tradiție apare și în folclorul islandez și în cel finlandez. Laponii sacrifică în fiecare an un bou zeului vegetației și, cu acest prilej, așază lângă altar un copac cu rădăcinile în aer și coroana pe pământ.

………

Gilbert Durand conchide: “Acest copac răsturnat însolit, care ne șochează simțul verticalității ascendente, este chiar semnul coexistenței, în arhetipul arborelui, a schemei reciprocității ciclice.” Ideea de reciprocitate conduce la aceea de unire între continuu și discontinuu, între unitate și dualitate, la alunecarea simbolică de la Pomul Vieții la acel Pom al Cunoașterii Binelui și Răului, care se distinge de cel dintâi. În paradisul terestru, acesta va fi instrumentul căderii lui Adam, după cum Pomul Vieții va fi instrumentul izbăvirii lui prin răstignirea lui Iisus. Această distincție din vechiul testament, care întărește și mai mult ideea de reciprocitate, dupa Andre Virel, “paralelismul și deosebirea dintre două evoluții creatoare, una biologică (Pomul Vieții), cealaltă psihologică și istorică.”

Într-adevăr, ideea de evoluție biologică face din Pomul Vieții un simbol al fertilității, pe care s-a clădit, de-a lungul timpului, o întreagă magie care urmărea înduplecarea zeităților și în legătură cu care găsim și astăzi nenumărate mărturii. Astfel, în triburile nomade iraniene, femeile tinere își împodobesc trupul cu un arbore tatuat al cărui rădăcini pornesc de la sex și al cărui frunziș se răsfiră pe sâni. Străvechi obicei totodată: de la Mediterană până în India se pot întâlni copaci frumoși, izolați în câmp, adesea lângă un izvor, cu coroana plină de batiste roșii pe care femeile sterpe le-au prins de ramuri pentru a îndupleca soarta.

……….

Arborele izvor de viață, precizează Eliade “presupune că izvorul vieții este concentrat în acest vegetal; că modalitatea umană se află deci acolo în stare virtuală, sub formă de germeni și semințe. ”

………..

Prezența frecventă, în legendele popoarelor, a taților-arbori, ca și a mamelor-arbori conduce la arborele-străbun a cărui imagine, desprinsă treptat din contextul ei mitic, va ajunge în zilele noastre sub forma arborelului genealogic. Putem cita, parcurgând acest drum de la simbolul profund la alegoria modernă, mitul biblic al arborelui lui Iesei (Isaia), care a inspirat atâtea opere de artă și comentarii mistice: “O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înșelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei credințe. Și-l va umple pe EL duhul temerii de Dumnezeu.” Arborele lui Iesei simbolizează șirul generațiilor a căror istorie ne-o rezumă Biblia și care va culmina cu venirea Fecioarei și a lui Hristos. El s-a bucurat de mare succes în rândul miniaturiștilor și meșterilor sticlari din secolul al XIII-lei, mai cu seamă la cistercieni, datorită evlaviei lor deosebite față de Fecioară. În imaginile ce-l reprezintă, arborele crește din buricul, gura sau coasta lui Iesei. Uneori, trunchiul lui poartă ramuri pe care apar regii lui Iuda, strămoșii lui Hristos.

Un alt arbore al lui Iesei, care, potrivit lui Oursel, constituie capodopera miniaturii cisterciene, se află în comentariul Sfântului Ieronim despre Isaia. Dedesubtul imaginii apare textul Egredietur virgo. Iesei, cu bustul și capul ridicate pe jumătate, sprijină cu mâna stângă arborele ce se înalță din coasta sa.  Deasupra, plutește, imensă, Fecioara. Am putea chiar spune că ea țâșnește din rămurișul ce răsare din pântecele lui Iesei, aidoma unui munte. Ea ține în brațe pruncul pe brațul drept, iar cu mâna stângă îi oferă o floare, doi îngeri îi înconjoară capul, la baza unei aureole rotunde, tivită cu pietre prețioase. Îngerul din dreapta, către care Fecioara își îndreaptă privirea, prezintă o biserică schematizară: biserica de la Citeaux. Îngerul din stânga ține o coroană hărăzită Fecioarei. Deasupra acestei aureole apare porumbelul, întruchipare a Duhului Sfânt. ”

 

Sursa: Extras din Dicționar de simboluri (Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere). Jean Chevalier, Alain Gheerbrant

 

 

Lasă un răspuns